tic

CUM VOI SOCIALIZA COPIII DIN POSTURA DE INVATATOR

tic

CUM VOI SOCIALIZA COPIII DIN POSTURA DE INVATATOR?

Socializare — concept care desemnează procesul de creare (producere) a „eului social”, a identităţii sociale a unui individ o evoluţie a personalităţii individuale pe o traiectorie dependentă de traiectoria sa socială. În sensul cel mai larg, socializarea” este procesul prin care o fiinţă asocială — care nu stăpâneşte principiul (sensul) „structurii sociale” date şi nu se comportă în mod sistematic aşa cum o fac majoritatea membrilor colectivităţii — devine o fiinţă socială (corespunde tipului individual mediu al colectivităţii). Caracterul asocial al fiinţei poate fi evaluat în raport cu oricare dintre colectivităţile umane, iar din această perspectivă numai noul-născut poate fi considerat asocial, sau în raport cu o colectivitate determinată, orice fiinţă umană putând fi socială în raport cu una sau mai multe colectivităţi şi asocială în raport cu altele. Din aceste raţiuni, socializarea este un proces a cărui durată coincide, în societăţile moderne diferenţiate, în schimbare rapidă şi care permit mobilitatea indivizilor, cu durata vieţii. Pentru oricare dintre indivizi, procesul socializării începe cu socializarea primară prin care un individ biologic, asocial în raport cu oricare dintre colectivităţile umane, dobândeşte primul său „eu social”, prima sa „identitate socială” .Socializarea primară echivalează cu umanizarea individului de regulă, colectivitatea în contact cu care se realizează socializarea primară este familia. Individul care posedă deja cel puţiri un „eu social” (cel puţin o „identitate socială”) este supus unor procese simultane şi succesive de socializare secundară, în urma cărora dobândeşte o pluralitate de „euri sociale” (o pluralitate de „identităţi sociale")

1. Sensuri şi accepţiuni ale socializării
În literatura de specialitate termenului de “socializare”, alături de sensul foarte bine cunoscut din manualele de biologie şi antropologie şi anume a celei de umanizare a maimuţei antropoide în procesul de antropogeneză şi sociogeneză, îi este asociat şi înţelesul strict sociologie de antrenare a indivizilor dintr-o anumită societate, prin intermediul diverselor grupuri umane, în procesul de asimilare a normelor, cunoştinţelor, valorilor şi credinţelor, fenomen care va face din ei membri ai unei societăţi determinate.Această din urmă accepţiune, priveşte socializarea ca pe un proces îndelungat şi continuu, ce se desfăşoară pe parcursul întregii vieţi a persoanei şi în cadrul căruia putem distinge mai multe etape, relativ distincte între ele. Fiecare etapă este condiţionată de criterii de vârstă, statut social, sisteme specifice de norme şi valori.Astfel înţeleasă, socializarea poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: a societăţii şi a individului.Din punctul de vedere al societăţii, socializarea reprezintă calea spre cultură a individului, procesul prin care omul în funcţie de influenţe1e şi interacţiunile socio-psihologice la care este supus, îşi proiectează o direcţie de evoluţie pe care o poate urma şi pe parcursul căreia devine membru funcţional al unei comunităţi sociale, capabil să-şi exercite propriul control asupra atitudinilor, comportamentelor şi conduitelor sale.Individul uman nu se naşte “social”, ci devine astfel în mod progresiv, pe măsură ce învaţă să ia parte la viaţa grupului şi a societăţii sale, asimilându-i normele, valorile, credinţele şi dezvoltând la rândul său altele noi. Deşi părinţii sunt de regulă principalii agenţi ai socializării copilului, ei înşişi sunt socializaţi concomitent cu îndeplinirea rolului de părinte.’Din punctul de vedere al individului, socializarea înseamnă realizarea potenţialităţilor de creştere şi dezvoltare personală, transformarea sa dintr-un simplu exemplar al speciei homo în personalitate.În procesul socializării organismul biologic este umanizat şi transformat într-o personalitate înzestrată cu conştiinţă de sine, cu idealuri, valori şi aspiraţii, o persoana ce îşi are conştiinţa propriei identităţi şi este capabilă de disciplinarea şi ordonarea propriului comportament. Prin intermediul socializării individul este pregătit să-şi desfăşoare activitatea la orice nivel şi în indiferent ce sector al vieţii sociale: umanist, tehnic, sanitar, artistic, managerial sau executiv, instituţional sau neconvenţional, de stat sau privat etc. Socializarea reglează conduita individului în conformitate cu cerinţele, normele, valorile şi modelele comportamentale impuse de o anumită comunitate socială, dar în acelaşi timp este o condiţie indispensabilă a formării, prin individualizare şi autoconştientizare, a unei personalităţi sui generis, înzestrată cu originalitate şi unicitate.Astfel, socializarea, are două înţelesuri fundamentale (Broom şi Selzniek,) transmiterea culturii şi dezvoltarea personalităţii.Totuşi, indiferent de perspectiva din care este privită, socializarea, proces fundamental de integrare a individului în viaţa comunităţii sociale şi !sau de modelare a personalităţii, este necondiţionat şi indestructibil legată de dimensiunea bioereditară a devenirii fiinţei umane, şi anume maturizarea biologică. Prin această sintagmă înţelegem totalitatea schimbărilor ce survin la nivelul structurilor anatomice şi neuro-psiho-fiziologice care depind de tendinţa naturală de creştere a organismuluiSocializarea nu se poate produce decât în interacţiune directă eu maturizarea biologică, în dependenţă de aceasta. Oricât de bine intenţionaţi ar fi părinţii cu privire la dezvoltarea copilului lor, ei nu îl vor putea stimula să progreseze decât dacă acţiunile lor educative vor fi în concordanţă cu nivelul de dezvoltare psiho-motorie şi neuro-fiziologică a organismului. Sugarul de 3 luni, de exemplu, nu poate fi antrenat să înveţe să meargă, întrucât sistemul său osos şi muscular sunt insuficient dezvoltate. In acest caz, actul de socializare a mersului biped eşuează, întrucât el devansează etapa de dezvoltare biologică. Dacă, dimpotrivă, copilul va fi lăsat să descopere singur mersul biped, el nu numai că va face acest lucru foarte târziu, dar însăşi dezvoltarea sa psiho-motorie se va produce tardiv şi cu mari dificultăţi.Maturizarea biologică, pe de altă parte, poate fi accelerată prin socializare în măsura în care acţiunea factorilor sociali este realizată în momentele optime ale dezvoltării individului şi în concordanţă cu trebuinţele, capacităţile şi cu posibilităţile sale acţionale. Această influenţă este exercitată iniţial de grupul primar al familiei şi ulterior de numeroşi alţi agenţi socializanţi, instituţionalizaţi sau nu (şcoala, grupurile de apartenenţă şi cele de referinţă, mass-media etc.).

2.Premise biologice
Tendinţele specific umane, indiferent dacă sunt de ordin intelectual sau afectiv, spiritual sau ludic, etic sau estetic, sunt prezente la naştere doar ca simple potenţialităţi. Pentru a se transforma din trăsături virtuale în capacităţi efective, ce pot fi actualizate în atitudinile şi comportamentul unui individ uman concret, nu este suficientă numai maturizarea organică, biologică; în egală măsură este necesară socializarea organismului biologic, adică producerea unor schimbări în structurile personale şi în conduitele individului, ce rezultă din interacţiunea cu altul .La venirea sa pe lume, fiinţa umană este un homunculus, un simplu organism biologic echipat cu un set de trebuinţe, impulsuri şi anumite ref1exe înnăscute. Dar aceste predispoziţii nu sunt suficiente, prin simpla lor prezenţă, pentru a-i permite individului accesul la comunitatea umană. Umanizarea substratului biologic al omului este numai o precondiţie a dezvoltării sale ca personalitate.Socializarea este posibilă pentru că omul are virtual înnăscută capacitatea folosirii limbajului. Această predispoziţie însă nu poate deveni operaţională, nu se poate manifesta dacă nu este activată şi stimulată prin interacţiunea socială.În absenţa relaţiilor interpersonale cu alţi membri ai societăţii, fiinţa umană nu numai că nu poate evolua în limitele normalităţii psihice, dar nici la nivel biologic nu poate supravieţui existenţial şi, cu atât mai puţin, nu se poate dezvolta şi forma ca personalitate umană. Numai în şi prin intermediul interacţiunilor sociale individul se descoperă, îşi construieşte treptat personalitatea şi conştiinţa de sine. Însăşi evoluţia status-quo-lui său cognitiv şi socio-afectiv depinde în mod esenţial de complexitatea, multitudinea şi varietatea raporturilor interpersonale în care este implicat. Fără. afecţiune şi dragoste, fără. atenţie şi îmbrăţişări, noul născut nu are prea multe şanse de supravieţuire şi cu atât mai puţin de evoluţie in direcţia maturităţii. Efectele privaţiunii sociale pot fi uneori fatale şi, în funcţie de durata şi severitatea acesteia, aproape întotdeauna conduc la întârzierea dezvoltării intelectuale şi socio-afective.Cazurile de copii izolaţi de societate, crescuţi în singurătate în pădure sau cei mai adesea adoptaţi de animale (de obicei lupi sau urşi), probează importanţa extremă pe care convieţuirea socială o are în dezvoltarea individului ca personalitate.Dintre acestea, cel mai cunoscut şi mai mediatizat este cazul celor două fetiţe, Amala şi Kamala, crescute de o familie de lupi. Când au fost descoperite, în 1920, într-o pădure din India — prima în vârstă de doi ani iar cealaltă de opt-nouă ani — ele nu aveau nici o trăsătură caracteristică naturii umane. Comportamentul şi manifestările le erau identice cu ale lupilor, în preajma cărora crescuseră: mergeau asemeni patrupedelor, folosindu-se de coate şi genunchi, pentru a se deplasa pe distanţe scurte, sui pe palme şi tălpi pentru parcurgerea distanţelor lungi; se hrăneau exclusiv carnivor, din prada adusă de lupi, urlau ca lupii, etc.După ce au fost descoperite şi preluate de un centru de reeducare, comportamentul lor a rămas mult timp neschimbat. Îşi petreceau ziua la fel ca în jungla tropicală, stând ascunse în zone întunecoase sau umbrite, într-o stare de apatie şi inactivitate. Nu râdeau şi nu plângeau niciodată, astfel de reacţii emoţionale nefiind întâlnite, cu excepţia primatelor, in lumea infraumană.

http://www.referat-e.ro/Referat-Procesul_socializarii-8723.html

SOCIALIZARE

Concept central care, in cel mai larg sens, se refera la toate acele procese si interactiuni complexe si multi-aspectuale care transforma fiinta umana intr-un membru participant activ al societatii. Pe scurt , termenul se refera atit la modurile in care devenim, cit si la cele in care suntem facuti sociali; White (1977), de exemplu, sugereaza ca aceasta ar descrie "procesul lung si complicat al invatarii traiului in societate". Desi multi teoreticieni sunt de acord cu aceasta definitie generala, studiul socializarii este cel mai bine descris ca fiind locul comun al unui numar de probleme si teme care sunt, ele insele, produsul ciocnirilor dintre conceptiile diferite referitoare la structura societatilor, natura relatiilor sociale si culturale si problema individului- subiect. Prima chestiune pe care ar trebui s-o luam in considerare este in ce sunt socializati indivizii sau grupurile. Exista mai multe moduri de abordare. Mai intii, in ce intram noi sau oamenii in general, la nastere - in ce culturi, seturi de valori, reguli, ideologii si conditii sociale suntem socializati (proces numit adesea transmitere culturala )? In al doilea rind, ca rezultat a ce sau ca reactie la ce, devenim noi ceea ce devenim? Aceasta problema se asociaza cu dezbaterile referitoare la originile si dezvoltarea subiectivitatii noastre, a simtului sinelui si a identitatii individuale. Astfel de probleme servesc la formularea unui set de teme privind "circumstantele" socializarii - cum se realizeaza acest proces si cu ajutorul caror agenti? Este posibil ca procesul sa fie privit mai degraba ca fiind ghidat de o logica sociala mecanica si relativ predefinita, care toceste zimtii individului, angrenindu-I in "marea masinarie" a societatii, sau ar trebui sa fim mai preocupati de examinarea dezvoltarii negociate a constiintei de sine si a identitatii, prin intermediul interactiunilor continue si prin dobindirea limbajului?Parea generala si intuitiva, luata ca atare, referitoare la socializare este ca aceasta priveste, in mod esential, copilul si copilaria, ca reprezinta o forma timpurie de "antrenament total" sau de "modelare" prin care trec toti copiii. Aceasta viziune a stat la baza abordarilor sociologice si psihologice traditionale, in mai multe moduri. Este important sa notam procesul determinist, mecanic, unidirectional, pe care il presupune adesea. Copiii, prin definitie imaturi si dezordonati, care implica, dupa cum observa si Campbell (1975), "amenintari imense si incalculabile pentru ordinea sociala", sunt transformati in adulti, maturi, competenti si ordonati din punct de vedere social, cu ajutorul unui sistem programat de instruire, de recompense si pedepse. Copiii sunt ca niste "vase goale" ce asteapta sa fie umplute de catre rezervoarele sociale si culturale ale societatii din care fac parte. Daca nu sunt "umpluti" sau socializati corect - se continua rationamentul- va rezulta un produs defect sau deviat. Din ce in ce mai mult, in ultimii ani, aceasta viziune rigida despre socializare a ajuns sa fie criticata, contestata si amendata.Principala problema este cea a determinarii si a continuitatii sociale. Wrong (1961) a considerat ca viziunea rigida, functionalista, a incercat sa minimalizeze functia conservatoare a socializarii. El respinge hotarit notiunea de "societate" care se conserva si se reproduce pe "sine", prin simplul fatp de a "fixa" indivizii in anumite roluri sociale predefinite. Numind-o viziune "supra-socializata", el sugereaza, mai departe, ca aceasta nu poate explica in mod adecvat schimbarea sociala sau varietatea individuala. Din aceste critici se naste si problema participarii active a individului. Interactionistii simbolici, ca Mead si Schutz, au argumentat ca individul implicat in socializare este un participant activ, din ce in ce mai capabil sa negocieze si sa redefineasca granitele si regulile situatiilor de invatare. Aceasta implica o distantare considerabila de modelul pasiv al "absorbtiei", care a caracterizat viziunile traditionale asupra relatiei parinte - copil si profesor- copil. O distantare logica ulterioara fata de acest modelapare, in mod implicit, in lucrarile mai recente. Dintr-o perspectiva rigida, socializarea este un proces care inceteaza gradat, pe masura ce subiectul trece de la copil prin adolescent la adult. Functia educatiei a fost considerata cruciala in mai multe privinte, iar terminarea scolii a fost identificata cu sfirsitul acestui proces sau, cel putin, cu o intrerupere semnificativa, a lui. Doua chestiuni sunt importante aici: trebuie oare sa vedem socializarea ca proces finit, care, in societatile industrializate, se termina o data cu adolescenta, sau ea este, de fapt, un proces care dureaza toata viata, un proces prezent in toate interactiunile vechi si noi, familiare sau nefamiliare. Berger si Luckmann (1971), de exemplu, disting intre formele de socializare primara si secundara, dar noteaza ca "socializarea nu este niciodata totala, niciodata terminata". In al doilea rind, acasta chestiune ridica, in schimb, problema relatiei dintre socializarea timpurie, primara, a copiilor si experienta ulterioara. In ce masura yrasaturile fundamentale si inalterabile de comportament si gindire sunt stabilite in copilarie ? Desi acest punct de vedere a fost in general sustinut, Goffman (1968) a demonstrat in opera sa ca anumite procese de resocializare, prin ocupatii si situatii institutionale cum ar fi inchisorile si azilurile de boli mintale, pot provoca si altera grav identitatea individului si simtul sinelui. In cele din urma, abordarile contemporane iau in considerare problema relatiilor de putere, sugerind ca, in abordarile rigide ale conceptului, chestiunea inegalitatii si a controlului social a fost adesea eclipsata printr-un consens presupus. In acest sens, nu doar socializarea, ci si conceptele de copilarie si tinerete au stat la baza reexaminarii critice (Arie, 1962, Murdock si McCron, 1976). Mai precis, relatiile dintre cei care socializeaza si cei care sunt soccializati - parinti, profesori, copii s.a.m.d. - au fost plasate in contextul relatiilor de clasa si al relatiilor dintre sexe. Aceasta accentuare a redefinit considerabil functiile socializarii, in termenii reproducerii sociale si culturale a anumitor seturi de valori, idei si activitati care confirma si mentin relatiile de clasa sociala, de gender, precum si alte relatii, servind astfel la perpetuarea inegalitatilor si ideologiilor care izvorasc de aici. Socializarea este deci un termen care solicita o atentie speciala. Implicatiile ei pot fi utile, chiar in contextul dezbaterilor si diferentelor de interpretare, pentru ca ridica o serie de probleme fundamentale.
http://www.romanothan.ro/romana/studii/concepte/sclzr.htm

PROCESUL SOCIALIZĂRII

Cadrul de abordare sociologică a educaţiei poate fi construit plecînd de la procesul socializării.
La naştere copilul este potenţial fiinţă umană-socială. El poate deveni fiinţă socioumană printr-un proces de “hominizare”[1], “de socializare”. Cu alte cuvinte devine membru competent al socioculturii sale copilul care interiorizează (percepe, învaţă, pricepe etc.) obişnuinţe, reguli, moravuri, norme, legi, valori şi le transpune în comportament, în moduri de a fi, simţi, gândi, acţiona. Omul îşi constituie treptat “un stoc” de cunoştinţe, experienţe şi abilităţi care îi dau posibilitatea să-i priceapă pe ceilalţi, să le înţeleagă comportamentele, să se explice pe sine. Acest stoc, această rezervă este transmisă – însuşită în situaţii, în contexte de viaţă socioumană reală, în relaţiile, raporturile, interacţiunile cu predecesorii, cu contemporanii, cu tradiţiile, cu instituţiile etc. din comunitatea, din grupurile, din societatea cărora aparţine. Această rezervă la îndemână se îmbogăţeşte pe parcursul trăirii experienţelor diverse. În faza de început a socializării, copilul nu face distincţiile necesare între obiectivitatea fenomenelor naturale şi a celor socioumane. El nu pricepe convenţionalitatea unor limbaje, organizaţii, instituţii, semne etc. Pentru că ele sunt acolo, el le află ca exterioare şi coercitive. În fapt, omul este o fiinţă socială, iar societatea, cu tot ce presupune ea, este producţie socio-umană. Fiecare om are anumite particularităţi fizico-chimico-anatomo-fiziologico-biologico-psihologice, are o istorie proprie, dar constituite într-un mediu în care trăieşte alături de alţii - la care se raportează şi care se raportează la el. În grupurile, în comunitatea, în societatea în care devine fiinţă umană şi socială află reguli, norme, legi, instituţii, organizaţii etc. care funcţionează, învaţă roluri sociale, se inserează în “sistemul social” şi îl acceptă, fiind constrâns şi abilitat de către el. Relaţia omului cu grupurile, cu societatea este una dinamică, cu intensitate diferită. Ea nu poate avea loc fără limbaj care trimite şi la experienţele singulare, dar şi la cele trans-situaţionale “tipice”. Interiorizarea lumii socioumanului, socializarea, se face cotidian, prin contactele cu toţi ceilalţi actori sociali, în situaţii diverse sau în “ocazii sociale”, dar se poate face mai sistematic prin educaţie organizată instituţional. Sigur că un timp, părinţii pot fi principalii educatori ai copiilor, ca şi vecinii, rudele, sătenii, concetăţenii etc. În societatea noastră, ca şi în multe altele, sistemul educaţional - cu structurile şi funcţiile sale - este actorul principal al socializării copiilor şi tinerilor.
Există teorii diferite privind socializarea. Unii o abordează ca demers genetic, alţii insistă asupra raportului dintre cultură şi formarea personalităţii; unii critică “hipersocializarea” în comunitate şi societate, alţii urmăresc construcţia sinelui în relaţie cu celălalt (G. H. Mead).
P. Berger şi Th. Luckman arată că omul este producţie socială, iar societatea – producţie a oamenilor socializaţi primar şi secundar.
[1] C. Javeau, Leçons de sociologie, Meridiens Klinksieck, Paris, 1986.

http://facultate.regielive.ro/cursuri/mass_media/sociologia_educatiei-37851.html

Influenta negativa a familiei dezorganizate asupra socializarii morale a adolescentuluI

Având o influenţă determinantă asupra formării viitorului individ matur ca membru activ al societăţii, pe deplin conştient de drepturile şi îndatoririle ce-i revin în această calitate, funcţia socializatoare a familiei se realizează de-a lungul unei îndelungate perioade de timp, în cursul căreia adolescentul învaţă conţinutul şi sensul datoriei morale. În raport cu cerinţele obligatorii ale acestei perioade, copilăria este istoria unei socializări progresive, în cadrul căreia influenţele morale exercitate de familie au un rol decisiv. Fiind grupul primar cel mai coeziv şi factorul care exercită influenţele cele mai persistente asupra personalităţii, familia educă spiritul de comunicare şi cooperare, facilitează transmiterea obiceiurilor, atitudinilor ş
i valorilor de la părinţi la adolescenţi, ghidează din punct de vedere moral conduitele acestora. Responsabilitatea colectivă a părinţilor pentru educarea şi socializarea adolescentului, dependentă de un context formativ global, sudează şi omogenizează diferitele funcţii ale familiei, creând un adevărat „câmp de forţă” definit prin relaţii de autoritate, influenţă şi control exercitat asupra comportamentelor. Posedând caracteristicile unei adevărate comunităţi integrată societăţii mai largi, familia contribuie nemijlocit la modelarea şi dezvoltarea personalităţii, permiţând internalizarea exigenţelor şi normelor morale.Există însă suficiente cazuri când aceste scopuri generoase ale familiei nu mai sunt atinse, iar normalitatea vieţii familiale apare alterată.Înţeleasă şi concepută ca funcţionalitate integrală a familiei, normalitatea vieţii familiale impune exercitarea adecvată a tuturor funcţiilor, rolurilor şi sarcinilor din cadrul familie. Absenţa uneia dintre aceste funcţii, datorată unei organizări deficitare a structurii familiei (dezorganizării ei), are o serie de implicaţii. O dată cu schimbarea compoziţiei familiale se schimbă rolurile familiei, conţinutul acestora, precum şi calitatea interacţiunilor între membri. În această situaţie, familia ca întreg se dezorganizează, performanţele ei devin minime, iar climatul său se deteriorează, ajungând impregnat de multiple tare morale, ce exercită influenţele negative dintre cele mai profunde asupra membrilor comunităţii familiale. O asemenea familie, lipsită de o funcţionalitate normală, este o familie dezorganizată. Disfuncţiile ei apar şi mai vizibil în situaţii de divorţ, când căsătoria eşuează, în majoritatea cazurilor despărţirea partenerilor generând consecinţe nefaste, uneori dramatice, asupra familiei ca întreg şi în special asupra copiilor aflaţi la vârsta minoratului şi adolescenţei.Aşa cum indică rezultatele diferitelor studii şi cercetări întreprinse asupra fenomenului de divorţialitate, despărţirea partenerilor şi desfacerea actului de căsătorie sunt precedate de o lungă acumulare de insuccese şi insatisfacţii ale cuplului şi grupului familial în ansamblu, de alterarea progresivă a funcţiilor sale, de apariţia unor stări de tensiune şi instabilitate afectivă între soţi, de diminuarea sentimentelor de dragoste, fidelitate şi ataşament, neîndeplinirea obligaţiilor morale şi legale asumate reciproc, multiplicarea conflictelor, intervenţia unor manifestări morale şi afective contrare celor care au existat în momentul încheierii căsătoriei etc. Aceste manifestări caracterizează aşa-numita familie „predeviantă”, cea în care mocneşte discordia, ale cărei conflicte macină pilonii ei de existenţă şi căreia membrii îi contestă identitatea şi unitatea, făcând-o să plutească în derivă, să se destrame ca grup coeziv, să ridice probleme întregii societăţi. În cadrul ei se produc cele mai dureroase răni şi traume individuale, cele mai multe tulburări psihice, morale şi materiale, unitatea ei pare destrămată, fiind marcată în permanenţă de insatisfacţii, conduite conflictuale, tendinţe de devianţă a minorilor, încălcarea normelor morale de către adulţi etc., toate aceste manifestări „centrifuge” fiind iniţial mascate sau disimulate, din raţiuni diferite, în raport cu opinia publică.O asemenea familie „convulsivă” produce efecte deosebit de negative în planul relaţiilor sociale, al personalităţii membrilor şi educaţiei descendenţilor, iar prin aparenţa sa de „onorabilitate” sau „normalitate” împiedică de cele mai multe ori intervenţia activă a instituţiilor sociale de ocrotire şi control social. Dintre cele mai penetrante şi persistente influenţe negative exercitate asupra membrilor familiei sau asupra acesteia în ansamblu ei, o serie de studii sociologice şi generalizări ale practicii judiciare relevă ca fiind mai importante următoarele:- diminuarea şi obturarea crescândă a aportului social al grupului familial, însoţite de scăderea marcată a creativităţii personale a membrilor săi;- micşorarea randamentului profesional şi a conduitei morale, restrângerea relaţiilor între membrii şi neglijarea îndatoririlor de părinte;- manifestarea unor tulburări caracteriale şi afective, denaturarea unor stări şi sentimente, cu impact asupra modificării personalităţii soţilor;- instaurarea unui climat tensional, lipsit de valenţe educaţionale pozitive, prin defavorizarea unui mediu nociv, propice formării unor deprinderi negative în rândul copiilor, care, în mod progresiv, prin influenţele grupurilor stradale, devin tot mai ancoraţi în acte de devianţă şcolară sau chiar infracţională.Diferitele studii şi cercetări întreprinse asupra acestei familii aflate în pragul destrămării arată că orice intervenţie exterioară din partea factorilor de control social, în scopul restabilirii unităţii şi coeziunii ei iniţiale, devine superfluuă, mai ales atunci când relaţiile conflictuale între parteneri ating nivelul lor cel mai critic. Din punct de vedere juridic, se consideră că relaţia de familie este alterată sau compromisă atunci când unul dintre soţi nu mai locuieşte împreună cu celălalt sau nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ( de fidelitate, sprijin moral sau material etc.) asumate prin actul încheierii căsătoriei. În aceste condiţii, de cele mai multe ori, conflictul devine public, iar unul dintre membrii familiei se adresează autorităţii competente pentru a interveni şi a desface actul căsătoriei.În raport cu această familie „deviantă”, aflată în pragul dezorganizării, exerciţiul autorităţii trebuie să determine ca soţii să-ţi îndeplinească obligaţiile materiale şi morale reciproce, iar în cazul în care au copii să încerce să evite şi să prevină orice prejudiciu care poate fi adus acestora. De altfel, practica judiciară evidenţiază o pondere crescândă a litigiilor civile care au ca obiect relaţiile de familie, astfel că există o tendinţă constantă ca procesele care preced desfacerea căsătoriei să fie mult mai numeroase decât procesele de divorţ.Această tendinţă se manifestă vizibil în cadrul familiei dezorganizate, în care soţii sunt despărţiţi de fapt, situaţie în care numai unul dintre părinţi realizează ocrotirea minorilor, celălalt împiedică partenerul şi copiii să-şi exercite dreptul de folosinţă a locuinţei, le obstrucţionează accesul la comunitatea de bunuri, îi privează de dreptul de a beneficia de întreţinere, educaţie şi supraveghere etc. Cele mai frecvente litigii civile dintre soţi au ca obiect obligaţia de întreţinere şi remiterea alocaţiei de stat pentru copii. Dintr-un studiu efectuat recent asupra acţiunilor de divorţ din judeţul Consatnţa, reiese că peste jumătate din numărul litigiilor au ca obiect familii cu copii minori şi că anterior divorţului, ca efect al separării în fapt, ori din alte motive, unul dintre soţi a intentat şi o acţiune pentru pensie de întreţinere. Predomină acţiunile în acre sunt implicate familii cu o durată a căsătoriei de până la 5 ani şi unde soţii sunt foarte tineri. În ceea ce priveşte principalele motive şi fapte culpabile care îndreptăţesc instanţa să considere că o continuare a căsătoriei nu mai este posibilă, acestea sunt, în marea lor majoritate: abandonul familial (părăsirea domiciliului conjugal), conflictele puternice, disputele, violenţele fizice şi verbale, infidelitatea şi consumul exagerat de alcool.Apare evident că asemenea familii nu-şi pot exercita funcţiile educative, iar în cadrul lor tarele morale domină comportamentul membrilor care o compun. Deşi dezorganizarea familiei reprezintă un element condiţional puternic pentru apariţia unor disfuncţii morale, se poate considera totuşi – în acord cu datele cercetărilor întreprinse de colectivul de sociologia devianţei din cadrul Centrului de Cercetări Sociologice – că nu dezorganizarea familiei ca atare reprezintă un factor determinat al inadaptării sociale a minorului sau adolescentului, ci incapacitatea educativă a familie, manifestată în carenţele procesului de socializare şi incapacitatea îndeplinirii unor funcţii de bază. În acest sens, deteriorarea climatului conjugal (lipsa de coeziune morală şi afectivă între soţi, conflictele şi modelele comportamentale negative), deficienţele stilului educativ al familiei (lipsa de supraveghere şi control parental, absenţa autorităţii sau autoritatea excesivă, ignorarea petrecerii timpului liber şi a anturajului minorului, frustrarea afectivă maternă, lipsa de unitate şi orientare în aplicarea recompenselor şi sancţiunilor etc.) ca şi atitudinile antisociale ale mediului familial (alcoolism, parazitism, conduite agresive şi violente, antagonism parental extrem, săvârşirea unor fapte sancţionate de legea penală) sunt factorii principali care influenţează conduita minorului, determinându-l, în anumite condiţii, să comită şi să reitereze acte cu caracter predelicvent şi delicvent. În acest sens, carenţele structurii familiale reprezintă o condiţie, şi nu un factor etilogic cu influenţă de sine stătătoare.Carenţele intervenite în structura şi funcţionalitatea cuplului familial influenţează negativ relaţiile afective dintre părinţi şi tineri, caracterizate, în majoritatea cazurilor cercetate, prin lipsă de afectivitate şi indiferenţă sau chiar prin conflicte ocazionale, cu efecte care antrenează realizarea unei socializări imperfecte şi chiar negative a tinerilor adolescenţi.Cercetările au arătat că lipsa relaţiilor afective dintre părinţi şi tineri influenţează, în cea mai mare măsură, formarea şi structurarea personalităţii tinerilor, lipsa lor, la fel ca şi relaţiile conflictuale, conducând cel mai adesea la apariţia sentimentului de singurătate, nelinişte sau „înstrăinare”, la scăderea toleranţei la frustraţie şi la creşterea predispoziţiilor tânărului spre agresivitate.
http://articole.famouswhy.ro/influenta_negativa_a_familiei_dezorganizate
asupra_socializarii_morale_a_adolescentului

ABUZUL SI MALTRATAREA COPILULUI IN FAMILIE

DE LA VIOLENTA SOCIALA LA MALTRATAREA SI ABUZUL COPILULUI IN FAMILIE



Agresivitatea, ca si componenta a fiintei umane, a constituit si constituie preocuparea multor specialisti din cele mai diverse domenii: psihologi, sociologi,antropologi, juristi si altii.Agresivitatea este "0 stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana raspunde printr-un ansamblu de conduite ostile in plan constient, inconstient si fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradarii sau umilirii unei fiinte sau lucru investite cu semnificatie, pe care agresorul Ie simte ca atare si reprezinta pentru el o provocare" (Paunescu, 1994, 15).Psihologia moderna considera ca "agresivitatea este o calitate a organismelor vii, care pentru supravietuire, adaptare, dezvoltare, deci, ca o conditie a existentei, consta in actiunea acestora asupra mediului inconjurator in scopul apararii, cautarii hranei, perpetuarii speciei" (Dragomirescu, 1976, 88).Din perspectiva psihologiei sociale, Nicolae Mitrofan (1996, 434) considera"agresivitatea ca fiind orice forma de condu1ta orientata cu intentie catre obiecte, persoane sau catre sine, in vederea producerii unor prejudicii, a unor raniri, distrugeri si daune".Explicatia agresivitatii a suscitat numeroase dispute. Daca "agresivitatea este o trasatura innascuta sau dobandita? "ramane o intrebare de actualitate. Cautand cauzele principale a1e agresivitatii, psihologia sociala incearca sa puna in ordine mu1titudinea de teorii referitoare la acest fenomen. Astfel, principalele directii ar fi urmatoarele (Mitrofan, 1996, 436):- Agresivitatea este innascuta, sustin Sigmund Freud si Konrad Lorentz. - Agresivitatea este un raspuns la o frustrare, afirma Leonark Berkowitz si John Dollard.- Agresivitatea este un comportament social invatat. Aceasta pozitie este legata de numele lui Albert Bandura, care formuleaza teoria invataturii sociale a agresivitatii. El considera ca, cel ma1 adesea, modelele de conduita agresiva pot fi intalnite in familie (parinti copiilor abuzati si maltratati au fost si ei la randul lor supusi unor tratamente asemanatoare in copilarie), in mediul social (influenta subculturilor), in mass-media (in special televiziunea, care ofera aproape zilnic modele de conduita agresiva verbala, fizica sau sexuala).Destul de frecvent, agresivitatea este asociata si chiar confundata cu violenta.Totus1, aria agresivitatii este mult mai extinsa decat cea a violentei, ea manifestandu-se atat la nivel atitudinal, comportamental cat si pulsional, afectogen. Agresivitatea are mai multe forme de manifestare (Paunescu, 1994,17): excitabilitate, impulsivitate, propulsivitate, violenta, comportament aberant, comportament agresiv.Violenta este o forma agresiva de comportament care a existat de la inceputul comunitatii umane, dar care azi a inceput sa capete proportii exagerate si ingrijoratoare. De la manifestarea fata de natura, concretizata prin poluare si distrugere, de la reactiile necontrolate in relatiile interumane, care se manifesta prin molestare, schilodire, perversiuni, viol, crima, pana la dereglarea relatiilor interstatale care pot declansa razboaie, violenta reprezinta un factor regresiv al civilizatiei.In sens generic, violenta presupune "utilizarea fortei si constrangerii de catre un individ, grup sau clasa sociala in scopul impunerii vointei asupra altora"(Radulescu, 1998, 658). Ea dobandeste semnificatii particulare in functie de contextul de referinta in care isi fixeaza sensul.Astfel, din perspectiva juridica, violenta presupune utilizarea fortei fizice sau a autoritatii personale cu scopul producerii unui prejudiciu sau vatamari integritatii unei persoane (violenta criminala, omucidere, raniri si loviri voluntare, violuri etc.). In sociologia politica, a claselor sociale, violenta reprezinta modalitatea prin care o clasa sociala isi exercita dominatia asupra altei clase. La nivelul relatiilor internationale, inter-statale, violenta se concretizeaza in razboaie de cucerire, terorism internationa1 (violenta colectiva sau institutionala).In antropologia culturala, violenta este echivalenta cu constrangerea exercitata de o anumita comunitate culturala asupra alteia sau de un anumit sistem normativ asupra altora, prin intermediul unor agenti represivi cu caracter economic, politic sau spiritua1, in scopul adoptarii modefu1ui dominator (Radulescu, 1998, 658).Constantin Paunescu (1994, 18) propune o abordare psihologica a fenomenului: violenta este „ o manifestare comportamentala de relatie interumana si exprima sub diversele sale forme, structuri sau acte ale unei stari de agresivitate”. Psihologia considera aceasta stare de agresivitate ca rezultat al unei frustrari.Incercand o analiza sociologica a violentei, Ioan Mihailescu (2000, 154) propune o definitie operationala: "actiunea coercitiva asupra unor persoane in vederea obtinerii unui raspuns conform anumitor interese" (2000, 155) desemneaza violenta. Operand aceasta definitie, Ioan Mihailescu considera violenta ca o "relatie sociala". Aceasta relatie presupune existenta a trei elemente: a) Cel care exercita violenta (autorul violentei). Acesta poate fi un individ sau un grup de indivizi, o organizatie sau o institutie societala. EI poate actiona atat in vederea indeplinirii propriilor scopuri sau interese, cat si a intereselor si scopurilor altor indivizi sau grupuri de indivizi. b) Cel care suporta violenta (victima violentei). EI poate fi un individ, un grup, o categorie sociala sau o societate in totalitatea ei. c) Actiunea coercitiva (violenta ca atare). Ea poate fi concretizata atat prin mijloace directe cat si ind1recte. Prin exercitarea ei, autorul violentei urmareste sa obtina de la victima violentei un raspuns, o atitudine, un comportament care sa-i permita sa-si realizeze scopurile si interesele proprii sau ale altora considerand violenta o "manifestare tipic umana", Ioan Mihaifescu (2000, 155) atrage atentia ca in analiza acestui fenomen trebuie considerata intreaga relatie si nu numai situatia victimei, pentru a se putea stabili mai bine cauzele violentei, dar si pentru a aprecia natura ei.Analizand sensurile pe care le ia violenta in domeniul sociologiei, Radulescu (1998, 659) apreciaza ca alaturi de clasele sau grupurile privilegiate si cele defavorizate sau marginalizate, alcatuite din indivizi lipsiti de resurse, neintegrati social ori socializati in mod deficitar, recurg la violenta ca un mijloc compensator prin care pot dobandi acces la "oportunitati sociale". Violenta apare astfel ca "o consecinta a marginalizarii, a proceselor de dezorganizare sociala, a anomiei si neintegrarii sociale, manifestandu-se prin comportamente agresive care incalca legea sau codurile normative nescrise".In afara de sensul sugerat mai sus, violenta are si alte conotatii in sociologie (Radulescu, 1998, 659):- violenta maritala sau familiala (ansamblul conflictelor din grupul familial care au ca efect maltratarea parteneru1ui sau a copilului);- violenta protestatara (actiunile violente intreprinse de grupurile minoritare ca raspuns la prejudicii si discriminari etnice sau rasiale);- violenta socializata (dobandirea tehnicilor care implica violenta colectiva prin intermediul mass-mediei);- violenta simbolica (notiune propusa de sociologul francez Pierre Bourdieu pentru a caracteriza autoritatea sau inf1uenta culturala exercitata de clasele dominante in scopul asigurarii puterii);- violenta structurala (termen utilizat de sociologul francez Madeleine Grawitz cu referire la procesul de mentinere in tarile subdezvoltate a unor structuri economice care favorizeaza neo-colonianismul).In lucrarea sa, "Conditia si agresivitatea umana", Constantin Paunescu ( 1994, 20) il citeaza pe Jean-Claude Chesnais (1981) care sugereaza trei cercuri ale violentei: "Violenta fizica (cauzeaza moartea persoanei, vatamarea corporala, atenteaza la libertatea individului). Aceasta forma de violenta este brutala, cruda, salbatica.- Violenta economica (se refera la frustrarile produse de bunurile materiale).- Violenta morala (specifica societatii moderne).In acceptiunea lui Chesnais violenta fizica este caracteristica omului din toate timpurile. Aparitia claselor sociale, a stratificarii societatii a generat violenta economica. Modernitatea, prin ideile iluministe pe care le-a promovat a dus la dezvoltarea unei noi forme de violente: violenta morala.Pornind de la schema lui Chesnais ) Constantin Paunescu ( 1994, 21-22) propune o tipologie a violentei:
A. Violenta privata1. Violenta criminala: a) mortala (omor, asasinat, otravire, executii capitale, etc.); b) corporala (loviri si raniri voluntare); c) sexuala (violul).2. Violenta non-criminala: a) suicidul si tentativa de suicid; b) accidente (rutiere, de munca, etc.).
B. Violenta colectiva1. Violenta cetatenilor contra puterii: a) terorismul; b) revolutiile si grevele.2. Violenta puterii contra cetatenilor: a) terorismul de stat; b) violenta industriala.3. Violenta paroxistica-razboiul.Ioan Mihailescu (2000, 171 ) propune patru criterii de clasificare a formelor de violenta:- natura intereselor afectate (fizica, biologica, psihologica, culturala);- termenii intre care se stabileste relatia de violenta (inter-individuala, de grup, societala, inter-societala);- modul de manifestare;- modul de apreciere (pozitiva-negativa).Combinand aceste criterii, el realizeaza o clasificare dihotomica a fenomenului:- violenta directa si indirecta;- violenta ofensiva si defensiva;- violenta personala si structurala;- violenta materiala si violenta simbolica;- violenta legala si nelegala;- violenta legitima si nelegitima.Exista controverse in ceea ce priveste etiologia violentei atat din cauza diversivitatii formelor de violente cat si din cauza multiplelor pareri ale teoreticienilor care s-au ocupat de acest fenomen. Explicatiile oferite pana acum pot fi grupate in trei mari teorii: teoria violentei innascute, teoria violentei - frustrarea si teoria violentei - invatare (teoria culturala).
Teoria violentei innascute considera ca violenta este o caracteristica de baza a fiintei umane. Tendintele agresivitatii umane sunt inerente; numai societatea prin procesul de socializare, tine violenta sub control. Aceasta teorie nu s-a putut testa prin cercetarea stiintifica. Ca o contrareplica la aceasta teorie, cercetarile biologice, psihologice, sociologice au demonstrat ca violenta nu este innascuta, ci apare pe parcursul socializarii indivizilor si este determinata de conditiile in care traiesc oamenii si grupurile umane (Newcombe, 1978, 798-817, apud Mihailescu, 2000, 160).Explicatiile care stau Ia baza cercetarii stiintifice sunt teoria frustrarii si teoria socializarii.Teoria violenta - frustrare considera ca violenta este rezultatu1 frustrarii, al privarii indivizilor de placerea satisfacerii anumitor trebuinte si dorinte (Prescott, 1975, 66-74 apud Mihailescu, 2000, 161). Aceasta teorie sustine ca: in masura in care indivizii pot sa-si satisfaca nevoile, sunt neagresivi. Cand insa acest lucru nu se intampla, ei devin agresivi. In explicarea cauzelor frustrarii s-au luat in calcul atat factori naturali cat si socia1i. Ca factor natural, a fost invocat cel mai adesea raritatea produselor. Insa aceasta explicatie este plauzibila numai la nivelul lumii arhaice, nu moderne. Pentru a explica frustrarea in lumea moderna s-a facut apel la factorii sociali. Teoria violentei - frustrare prin factori sociali prezinta mai multe variante: teoria privarii relative, elaborata de Ted Robert Gurr, teoria frustrarii sistematice, elaborata de I.K. Keieraberd si Nosvold teoria frustrarii prin modernizare a lui Samuel Huntington (Mihailescu, 2000, 162).
Teoria violenta - invatare. Teoria culturala explica violenta prin procesele de socializare, prin influenta pe care o exercita modul de functionare si organizare al societatii, asupra socializarii si comportamentelor indivizilor. Aceasta teorie porneste de la stabilirea factorilor societali care determina, sau cel putin favorizeaza comportamentele violente: somajul, recesiunea, cresterea economica, mobilitatea geografica si sociala, scaderea functiei socializatoare a familiei, suprapopularea, discriminarea rezidentiala, marimea imobilelor, a oraselor, alcoolismul, drogurile, etc.Tot in aceasta directie se inscriu si cercetarile lui Herbert Marcuse, care considera ca sursele agresivitatii sunt "dezumanizarea procesului de productie si a procesului de consum" si "starea de supraaglomerare, vacarm, convietuire fortata caracteristice societatii de masa.Teoria frustrarii si teoria invatarii nu sunt incompatibile. Knud Larsen (Larsen,1963, apud Mihailescu, 2000, 167) propune o explicatie sintetica a celor doua teorii. In conceptia sa violenta este in functie de nivelu1 de frustrare de riscul de represalii si de sprijinul colectiv .Ea nu se produce cand nivelul frustrarilor este scazut, cand riscul represaliilor este ridicat si cand sprijinul grupului este slab.Cele doua teorii nu pot explica in intregime fenomenul violentei. Prima explica violenta directa, personala" motivatia violentei si impulsurile violente. Ea este considerata o teorie a violentei-raspuns. Teoria culturala explica modul in care se exercita violenta, modul in care se poate solutiona frustrarea, tehnica violentei, raspandirea ei. Este o teorie a violentei-invatare. Limitele acestor teorii impun extinderea etiologiei vio1entei.Teoria violentei - functionalitate. Aceasta explicatie plaseaza cauzele violentei in interiorul sistemelor si organizatiilor societale, in modu1 for de functionale. Pentru multe organizatii si sisteme, violenta este un mijloc facil direct de realizare a scopurilor si intereselor; ea asigura functionarea lor. Violenta functionala nu este o forma de patologie, sociala; ea este la fel de normala pe cat sunt normele societatilor respective.Toate aceste trei explicatii etiologice ale violentei prin frustrare, socializare si functionalitate sunt complementare. Violenta in formele ei individuale sau colective, spontana sau organizata, mergand pana Ia actiuni teroriste - cunoaste o larga raspandire la ora actuala in lume. Trebuie mentionat, totusi, ca secolul XX a reprezentat o explozie a inventiilor, mass-media nefacand abstractie de la aceasta dezvoltare. Televizorul, internetul si in general tot ce tine de audio-vizual, au contribuit intr-o masura mai mica sau mai mare la formarea unor indivizi capabili de acte violente. In ultimul timp, s-a incercat explicarea violentei prin influenta mass-mediei (Julian si Kornblum, 1983, 213-215). Aceasta teorie sustine ca mass-media influenteaza comportamentul uman intr-un mod indirect, prin impacturile sale in invatarea valorilor si atitudinilor sau prin impresiile generale pe care le comunica despre realitatea sociala. S-a constatat ca programele in care predomina violenta au audienta mai mare la public. Violenta excesiva din aceste programe conduce direct la comportament agresiv si violent in randul adolescentilor in special, afirma sustinatorii acestei teorii. Tinerii nu devin neaparat violenti, dar pot deveni toleranti la violenta.Delicventa si infractionalitatea constituie formele de varf ale manifestarii violentei. Statisticile intocmite in diferite tari arata o crestere ingrijoratoare a ratelor acestui fenomen, la sfarsitul celui de-al doilea mileniu. Numai In SUA, de exemplu, la fiecare 6 minute se comite un viol; In fiecare minut, o alta persoana devine victima unui atac talharesc; la fiecare 22 de secunde se comite un furt de masina; la fiecare 25 de minute se comite un omor, etc. (Karmen, 1990, apud Mitrofan, 1996, 433).Romania nu face abstractie de la acest model. In special, in perioada de tranzitie, tara noastra a cunoscut o amplificare fara precedent a violentei sub toate formele sale. In legislatia romaneasca sunt considerate ca infractiuni de inalta violenta omorul, tentativa de omor,. uciderea din culpa, lovirile cauzatoare de moarte, talharia cu decesul victimei, vatamarea corporala grava s! pruncuciderea, fapte pedepsite cu mare asprime de Codul Penal Roman datorita pericolului social deosebit de ridicat al acestora.Elementul definitoriu al criminalitatii il reprezinta omorul, definit la art. 174 dinCodul penal ca "uciderea unei persoane", cu variantele sale: omorul calificat (art.175), omorul deosebit de grav (art.176), pruncuciderea (art.177) si uciderea din culpa (art. 178).Analizand perioada de tranzitie, in special intensificarea diferitelor forme de violenta, Sorin Radulescu (Radulescu, 1998, 124), afirma ca aceasta nu este altceva decat reflectarea unui climat social, care in Romania de astazi, poate fi descris" cel mai bine prin notiunea de anomie.
2. Violenta familiala ca tip de violenta sociala
2.1. Familia - celula de baza a societatii
De-a lungul existentei umane, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi si mai stabile forme de comunitate umana, cea carI asigura perpetuarea speciei, evolutia si continuitatea vietii sociale. in sens sociologic familia, caracteristica specifica a speciei umane, este formata din doua persoane unite prin casatorie. Familia constituie o realitate sociala distincta. Caracteristicile specifice ale familiei provin din numeroasele functii ale acesteia: fiziologice, psihologice, morale, educationale, economice, emotionale. Se poate adauga rolul juridic, care nu este intotdeauna legat de celelalte functii Totusi, complexitatea vietii de familie depaseste toate aceste aspecte, atingand diferite nivele de dezvoltare a societatii. Daca rolul moral este de asemenea, indeplinit (dragoste, afectiune, intelegere si respect reciproc), avem de-a face cu o familie puternica, legata emotional, ceea ce se traduce prin satisfacerea reciproca a nevoilor si aspiratiilor celor doi parteneri, prin implinirea ca indivizi, ca familie in societate. Aceasta familie va genera un c1imat favorabil in care copiii pot creste si pot fi educati.Familia indeplineste functii importante in societate:- ingrijirile biologice si de sanatate;- satisfacerea nevoilor emotionale;- un scop comun al familiei;- control social asupra comportamentului membrilor familiei ( In special asupra copiilor);- instruire pedagogica si morala a copiilor;- continuitate culturala prin transmiterea mostenirii culturale;- instruirea economica.Din aceste motive, familia este o forma speciala a comunitatii umane, legata in permanenta de realitatea sociala, care nu poate fi separata de numeroasele fenomene si procese care caracterizeaza societatea la un moment dat.La nivel social, structura familiei traditionale in care parintii si bunicii nostri aveau locuri bine definite, a intrat in criza. Structura familiei se baza pe rolul afectiv al mamei. Participarea femeii la viata profesionalI a generat multe schimbari sociale in cadrul familiei, cum ar fi, planificarea familiala si posibilitatea femeii de a avea si alte activitati in afara maternitatii. In consecinta, tatii au inceput sa-si integreze si ei componenta afectiva in rolul lor familial, ceea ce n-a fost intotdeauna usor pentru acestia.In prezent, relatiile cuplului trec prin transformari care le influenteaza echilibrul. Astfel, fiecare are un rol dublu: acela de a fi simultan suport afectiv si economic al familiei. De aici inainte, structura emotionala a culturii moderne se sprijina pe relatii democratice si interpersonale. Nu mai este vorba de fuziunea a doi indivizi, ci de unirea constienta a doua persoane independente, care decid sa aiba o relatie bazata pe cooperare si intelegere. Autoritatea absoluta a tatalui slabeste. In ciuda acestei schimbari, mentalitatea nu s-a schimbat. Totusi, adevarata imbunatatire a societatii si a fiecarui individ nu se poate face decat plecand de la o schimbare de valori in interiorul fiecarei fiinte.Felul in care familia isi indeplineste rolul specific intr-o societate data este influentat si de o succesiune de factori sociali, de exemplu, un sistem totalitar sau democratici nivelul de dezvoltare economic, nivelu1 general de cultura si de educatie, legislatia si politicile sociale, etc. Exista totusi si factorii interni cum ar fi statutul juridic al familiei, marimea ei, controlul in familie, personalitatea membrilor ei, etc. Intemeierea unei familii trebuie sa fie un act constient, un act pregatit cu mult timp inainte in cadrul familiei. Printre functiile familiei, cea mai importanta este comportamentul de reproducere. Atunci cand apare un copil In fam1lie, datoriile morale, materiale si sociale ale parintilor se schimba.Familia este locul in care evolueaza individul, unde isi construieste o mare parte a relatiilor, si care il determina, in prima instanta, ca fiinta sociala. Fiinta umana isi petrece o mare parte din viata in familie. In consecinta, aici invata sa stabileasca numeroase relatii cu ceilalti: "eu" se transforma in "eu - tu" si in "noi".Oricare ar fi organizarea familiala si identitatea ei etnica, religioasa ori politica, ea prezinta o organizare dinamica, ce ii este proprie si prin care se manifesta o retea de interdictii ce ii asigura o mobilitate continua. Datorita acestei mobilitati, familia este capabila de a se transforma si de a se adapta diferitelor circumstante, ceea ce ii permite sa evolueze. Din acest motiv, familia este considerata prima si cea mai importanta "nisa" socializanta a individului, datorita coabitarii permanente si dinamicii inter-relationale a membrilor sai. "Familia este prima unitate cu care copii au continuu contact si primul context In care se dezvolta pattern-urile socializarii. Ea este o lume cu care nimic nu se poate compara si astfel cel mai important agent al socializarii" (Elkin si Handel, 1984, 124, apud Mitrea, 1991, 149).In familie se realizeaza socializarea de baza sau primara. Copilul invata ca indivizii au dorinte, interese si obiceiuri de care celalalt trebuie sa tina seama, invata ca trebuie sa imparta resursele limitate, (hrana, locuinte, obiecte, afectiune), invata cum asteapta societatea ca el sa se poarte, invata cum sa actioneze pentru a-si satisface un scop, o dorinta.Socializarea realizata in cadrul familiei este esentiala pentru integrarea sociala a copiilor. Esecurile socializarii in familie au consecinte negative la nivelul comunitatilor si al societatii. In mod normal, socializarea in familie este convergenta cu normele si valorile promovate de ta nivel societal. Exista insa si situatii in care socializarea in familie se face in discordanta cu normele si valorile sociale generale. "Copiii socializati in acest mod vor fi neintegrati si in conflict permanent cu societatea.Comparativ cu familiile din societatile traditionale, functia socializatoare a familiei a inceput sa fie tot mai preluata de alte institutii sociale (scoala, institutii culturale, mijloace de comunicare in masa). Cu toate aceste transferuri de competente socializatoare, familia continua sa ramana una din principalele institutii de socializare. Avantajul socializarii in familie este ca ea se realizeaza intr-un climat de afectivitate care faciliteaza transmiterea si insusirea valorilor si normelor sociale.In mod normal, familia trebuie sa indeplineasca toate functiile care ii sunt proprii. Disfunctiile din cadrul familiei au consecinte asupra sotilor, asupra copiilor, asupra relatiilor familiei cu exteriorul. Disfunctiile din cadrul familiei devin evidente in conditiile separarii partenerilor, abandonului familial, violentei domestice sau in conditiile delicventei juvenile.Violenta in familie, de natura fizica, psihologica sau sociala, este una din cele mai serioase probleme cu care se confrunta societatile moderne. Calitatea vietii multor copii poate fi inteleasa prin abuzul la care sunt supusi in mediul familial, uneori chiar de la nastere. De asemenea, nu exista indoieli ca multi adulti sunt serios afectati de propria lor nefericire, de relatiile sociale ca rezultat al relelor tratamente la care au fost supusi in propria lor copilarie.Fara indoiala, ca familia, ca institutie de baza (primara) a societatii, reprezinta"o conditie sine-qua-non a implinirii personalitatii si a realizarii profesionale" (Jinga siNegret, 1999, 127). Dar pe langa aceste calitati, familia poate reprezenta si un grup in care au loc tensiuni si conflicte, care nu vor trece fara urmari in viata copilului.
http://www.preferatele.com/docs/psihologie/9/abuzul-si-maltratare19.php

COPILUL TIMID

Zestrea ereditara si factorul nativ sunt baza pe care se cladeste caracterul viitorului adult; un lucru este clar- copiii au inca de la nastere temperamente diferite. De asemenea, se stie ca personalitatea se contureaza precis mai tarziu, in functie de exemplul parental, de educatia primita si de mediul cultural. Familia cutare este mai expansiva decat familia cutare, italienii sunt mai temperamentali decat suedezii. In jurul mesei familiale, ambianta difera de la o familie la alta. Unii parinti insista mult asupra socializarii copilului lor, altii mai putin. Toate acestea vor avea efect asupra comportamentului copilului, care se va simti mai mult sau mai putin in largul lui in societate, el fiind mai mult sau mai putin comunicativ. Nu vreau sa spun, totusi, ca personalitatea copilului s-a format la varsta de cinci ani si ca nu se va mai schimba, dar este clar ca trasaturile principale sunt deja schitate. Liniile de forta care au actionat pana aici vor continua, in general, sa influenteze copilul in aceeasi directie.Unii copii sunt mai timizi decat altii si au mai multe probleme in a-si face prieteni. Ei prefera sa se joace singuri si sa inventeze povesti, sau sa rasfoiasca niste carti, decat sa riste sa-i infrunte pe ceilalti. Ei nu iau cuvantul in mod spontan, in clasa; nu spun din proprie initiativa nici „buna ziua", nici „la revedere" adultilor pe care parintii lor ii intalnesc, fara ca politetea lor sa fie pusa in discutie. Parintii sunt jenati cand copilul lor refuza sa salute vecinul sau sa vorbeasca cu tanti Betty la telefon. Copiii acestia simt pur si simplu teama fata de necunoscuti, riscand astfel sa devina partial sau total inhibati. x6z9924xg66omiConsecintele sunt neplacute pentru copil, atunci cand parintii nu sunt alaturi sa-l ajute, invatatorul nu remarca intotdeauna timiditatea copilului, pentru ca este vorba tocmai de un copil cuminte, care nu ridica nici o problema si ramane de cele mai multe ori in coltul sau. El poate insa suferi din cauza faptului ca nu indrazneste sa ceara ajutor sau sa spuna ca nu a inteles ceva. Pentru el, sa ridice mana este o problema, la fel si sa vorbeasca in public. Toate aceste dificultati se pot transforma intr-un adevarat handicap pentru copil in timpul scolarizarii. De aceea, trebuie sa-l ajutam sa le depaseasca.CUM VA PUTETI AJUTA COPILUL?■ Nu-I etichetati drept un timid, chiar daca va ganditi ca este asa. Daca il scuzati fata de vecin spunand: „Scuzati-I, este timid", nu faceti decat sa mariti dificultatea copilului. Astfel ae diagnostice sfarsesc intotdeauna prin a se adeveri. Etichetarea este o metoda comoda, insa ea nu il va ajuta pe copil sa se schimbe. Este mai bine sa spuneti: „Paulnu va cunoaste inca bine; va vorbi cu dumneavoastra data viitoare".■ Acceptati ideea ca nu puteti forta copilul sa vorbeasca, nici sa fie mai sociabil decat este; isi va schimba atitudinea numai daca va castiga progresiv incredere in el, deci nu impingandu-l fortat in fata proiectoarelor.■ Fixati cu claritate lucrurile pe care le asteptati de la copil si aratati-i-le. Spuneti-i ca, chiar daca nu-i face placere sa intretina o conversatie, trebuie cel putin sa spuna „buna ziua", „multumesc" si „la revedere"; felicitati-l de fiecare data cand o face din proprie initiativa.■ Nu vorbiti in locul copilului, nu faceti demersuri in locul lui, chiar daca nu raspunde la intrebarile care i se pun sau daca vi se pare foarte timid. Trebuie sa invete sa-si poarte singur de grija, fara sa-i „salvati imaginea" cu fiecare ocazie. Ajutati-I in schimb sa se puna in locul persoanei careia refuza sa-i vorbeasca.■ Ajutati-va copilul sa capete incredere in el, laudandu-l: „imi place umorul tau -este un mare atu in viata sa poti face oamenii sa rada.", „Esti intr-adevar bun la gimnastica, ar trebui sa continui sa te anfrenez/."incurajati-l sa vorbeasca in cadrul familial, unde se simte in siguranta.■ Jucati-va „de-a leul". Copilul este un leu mare; el trebuie sa raga foarte tare (lucrul acesta cere antrenament), ca sa va sperie. Se poate juca de asemenea sarind pe dumneavoastra ca si cum v-ar ataca. Lucrul acesta ii va fi mai usor daca-si ascunde fata in spatele unei masti. La modul general, orice deghizare care-i permite sa intre in pielea altui personaj il poate ajuta sa se exprime. Nu ezitati sa-i imprumutati haine de adult si o trusa de machiaj de spectacol. Inscrieti-l intr-un grup de teatru sau de pantomima, daca aveti unde.Aproximativ un copil din doi este timid. La unii insa, lucrul acesta este o adevarata problema. Daca metodele prezentate mai sus nu dau rezultate si daca va simtiti copilul in suferinta din cauza aceasta, puteti apela la un psiholog. Cu ajutorul lui, veti intelege motivele dificultatilor copilului si veti putea sa-i veniti mai bine in ajutor.

http://www.copilasul.com/copilul-3-6-ani/5-6/COPILUL-TIMID-BM-COM.php









Cum iti ajuti copilul sa socializeze?

Au trecut cele mai frumoase noua luni din viata ta, au trecut si cei trei anisori din viata copilului tau si a venit vremea gradinitei. Acesta este locul propice unde puiul tau poate sa socializeze. Multi dintre parinti se lauda ca au un copil extraordinar de cuminte, dar rareori se intampla sa se gandeasca ca aceasta atitudine poate face dovada unor probleme de comportament, de integrare intr-un colectiv, de socializare cu persoanele din jurul lui. In limba romana, exista doi termeni care definesc comportamentul oamenilor atunci cand relationeaza cu cei din jurul lor: extravertit si introvertit. Cei care fac parte din prima categorie sunt persoanele care nu au nicio problema in a relationa cu cei din jur, sunt de cele mai multe ori sufletul petrecerilor, ei sunt cei care livreaza stirile, ei stiu tot ce misca in grupul lor de prieteni. Ceilalti, extravertitii, sunt cei care nu reusesc sa intre in contact cu oamenii din jurul lor, sunt firi sensibile, timide. Se simt foarte bine in familie, nu vorbesc foarte mult despre persoana lor, aleg sa invete si sa lucreze singuri.

CE POATE FACE UN PARINTE PENTRU A-SI AJUTA COPILUL INTROVERTIT?

Important de stiut este ca nu reprezinta o adevarata tragedie faptul ca puiului tau ii este greu sa socializeze. Familia este cea mai in masura sa-l invete pe micul membru cum se poate integra in mediul din care face parte.Psihologia a demonstrat ca este esential pentru comportamentul copilului, vizavi de cei jur, ca prichindelul sa fie incadrat intr-o forma de invatamant. Institutionalizarea ii faciliteaza intalnirea cu persoane de varsta lui si il ajuta sa comunice cu ei, ajutat fiind si de cadrele didactice competente. O greseala facuta frecvent de parinti este aceea de a nu-i permite micutului sa-si aduca prietenii acasa, nerealizand ca acest lucru duce automat la insingurarea celui mic. Pana si camera lui trebuie sa fie amenajata in asa fel incat sa fie primitoare pentru micuti. Un alt aspect negativ in educarea copiilor il reprezinta excesul de pedepse, de cele mai multe ori facute fara ca cel mic sa inteleaga de ce. "Am facut o prostie, cu siguranta voi fi pedepsit!" sau "Nu pot sa fac un anumit lucru, pentru ca sigur o sa fiu pedepsit!". O astfel de gandire ingradeste personalitatea copilului care, mai tarziu, se va dovedi un introvertit. Chiar si orizontul lui plin de jucarii il poate ajuta sa treaca peste timiditate. Daca el se simte bine inconjurat de prietenii pufosi carora le vorbeste, pe care incearca sa-i "invete" diverse lucruri, nu este bine sa fie impiedicat de parinti. Un alt mediu in care copilul poate scapa de temeri si timiditate este sportul. Tenisul, fotbalul, voleiul, dansul sportiv, sunt doar cateva activitati de grup care faciliteaza comunicarea.Unul dintre cei mai mari dusmani ai copilului modern este calculatorul. Masinaria devine un prieten de nadejde al copilului care, insa, ii restrange posibilitatea de a relationa cu cei din jurul lui. Este foarte important ca parintii sa-l obisnuiasca pe micut sa utilizeze computerul numai atunci cand este imperios necesar, de exemplu, la efectuarea temelor pentru acasa sau, in lipsa acestora, la vizionarea anumitor CD-uri cu jocuri interactive, care ii dezvolta creativitatea.Puterea exemplului este, de asemenea, o caracteristica esentiala in educarea copilului introvertit. Daca membrii familiei din care face parte nu comunica sau daca au probleme de socializare, exista mari sanse ca si copilul sa fie la fel. Si animalele de companie il pot ajuta pe micut sa fie sociabil. Pentru inceput, acesta trebuie sa invete sa-si respecte prietenul necuvantator, sa-i ofere grija si protectia de care are nevoie. Daca toate aceste aspecte sunt punctate, atunci, cu siguranta, micutul va putea socializa si cu cei din jurul sau.



http://www.eva.ro/familie/articol1079.html